• Dana Cotoară

Monica Petcu (șofer de tir): ”În timpul carantinei eram eroi. Acum încurcăm în trafic!”



Ideea acestui interviu a venit spontan, după un articol publicat de RTBF pe care l-am tradus, subiectul principal fiind șoferii români de tir și colegii lor belgieni, nemulțumiți că esticii rulează și acceptă condiții ”mizerabile”, în opinia lor, în timp ce ei, belgienii, stau în parcări pe șomaj temporar.

Monica Petcu a avut un comentariu lung, bine documentat și pertinent despre condițiile de muncă, dar și despre motivele pentru care angajatorii vestici preferă șoferii din Est.

Iar Monica știe ce spune pentru că e șofer de tir cu studii în jurnalism. Este fosta mea colegă de facultate pe care am regăsit-o pe drumurile Vestului la volanul camionului ei. Are tolba plină cu povești și talentul profesional să-și descrie meseria pe care și-a ales-o. Misiunea mea a fost simplă: am creionat niște întrebări și Monica, într-o pauză de odihnă, a pus răspunsurile pe hârtie. Mărturisesc că mi-a fost teamă la început de clișee. Apoi mi-am dat seama că ce face Monica este atât de special, încât clișeul nu-și are loc în rândurile care urmează. De ce? Păi, pentru că Monica sfidează orice barieră de mentalitate. Ea este ilustrarea perfectă a mult prea des folositei expresii ”o femeie în lumea bărbaților”!

O femeie fragilă, poate din punct de vedere fizic, dar care mânuiește mamuți de 44 de tone. Are și un avantaj imbatabil: face echipă cu soțul ei, Toni, la rândul lui șofer de tir:

”Am renunțat la jurnalistică în 2003 și de atunci am descoperit logistica.

E un domeniu atât de vast și de fain. Nu e monoton, nu te plictisești niciodată.

Am lucrat ca dispecer și director de logistică până în 2012, la Constanța, apoi ne-am întors la Sibiu. Soțul meu a fost dintotdeauna șofer de tir. Și mergeam cu el, când aveam liber, prin țară.

În 2015 am mers pentru prima dată în Olanda. Nu aveam încă permis pentru camion și nu mai fusesem acolo. Toni, soțul meu, îmi spusese prin 2007 că Olanda este raiul logisticii și că ar trebui să ne mutăm acolo. Refuzasem atunci, încă mai credeam că România are o șansă.

În 2015, când am ajuns in Olanda a fost un șoc....

Era raiul într-adevăr. Aici am văzut pentru prima dată și multe femei la volanul camioanelor. Toată vara lui 2015 am făcut curse România – Olanda - România și la fiecare întoarcere în țară mă întristam profund.

Cam acesta a fost momentul în care m-am hotărât să fac permisul pentru camion. Ca dispecer nu aveam nicio șansă de angajare directă, ca șofer însă... Deja începuseră ofertele pentru șoferii din Est. A durat un an ... școala, examenele, etc. Au fost momente în care nu credeam că o să reușesc din cauza misoginismului românesc.

Pot să-ți scriu un episod numai despre examenul pentru C+E (camion și remorcă) la care polițistul examinator mă privea cu o deosebită satisfacție cum mă tăvălesc în noroi pentru a cupla remorca și cum după 20 minute mă ura pentru că reușisem. Oricum a ținut să îmi precizeze, în timp ce semna fișa de examen, că meseria asta nu este pentru femei.

Apoi m-am luptat cu reticența părinților, prietenilor, etc.

E destul de greu să-i lămurești pe ai tăi, mai ales când vii dintr-un mediu intelectual să zicem, că te faci șofer de tir.

Meseria aceasta este asociată cu tot felul de mizerii și impedimente care au existat acum mult timp și mai există în România, Ucraina, Republica Moldova și alte țări în curs de dezvoltare. Dar eu știam că o să lucrez "pe comunitate", adică nu în România!”


Am întrebat-o pe Monica despre satisfacțiile profesionale. Ce bucurii îi aduce meseria de șofer de tir. Și, așa cum anticipați probabil, am mai întrebat-o și care sunt provocările, momentele care o fac poate să se îndoiască de alegerea pe care a făcut-o:

”Partea frumoasă: camioanele de astăzi sunt foarte ușor de condus. Și foarte sigure. În momentul de față mă simt în nesiguranță când sunt la volanul autoturismului, nu în camion.

Am avut posibilitatea să văd aproape toată Europa. De pe autostradă, ce-i drept, dar sunt zilele de pauză atunci când le prinzi la Milano sau Paris, Londra....sau chiar în orașele din Spania, Olanda sau Germania. Atunci merg și descopăr, fotografiez, mănânc în restaurant, socializez. Am ajuns în locuri în care alți oameni dau bani grei să ajungă. Banii, pentru că lucrăm, încă, pentru firma din Romania, nu sunt partea frumoasă. Sau nu mai sunt. Dar revenind la subiect ... este și greu.

Cel mai greu mi-a fost să conviețuiesc cu soțul meu 24/24, 7/7 câte două luni. Iar anul acesta, în pandemie, 6 luni...a fost cumplit. Spre sfârșitul perioadei nu ne mai vorbeam și câte două ore pentru că nu mai aveam ce sa ne spunem...

E greu vara când e foarte cald și nu pot să dorm în patul de sus pentru că aerul condiționat nu face față în cabina încinsă. Și trebuie să ne înghesuim în patul de jos. Dar trebuie să ne și odihnim. Este greu și iarna când de la duș până la camion îngheț și răcesc, când nu mi se usucă părul... Și atunci abia aștept să vină pauza de weekend pentru a ajunge la hotel.”

Întrebarea următoare este foarte ușor de intuit. Așa că am lăsat răspunsul să conducă dialogul scris:

”Colegii bărbați....hmmm...90% nu dau doi bani pe noi. E la fel cred ca în orice domeniu. Misoginismul lor e și mai pronunțat aici. E domeniul lor și femeia e un intrus.

Sunt ok, râdem glumim, mai facem o fasole la garaj și au grijă de mine, dar îl urăsc, de exemplu, pe Toni care are nevasta lângă el și beneficiază astfel de toate avantajele fizice, psihice și fiziologice. Unde mai pui că banii în familia Petcu sunt la dublu.

Suntem prieteni cu toții. Le dau sfaturi celor tineri, îi alin pe cei mai în vârstă, sunt "mama răniților", fac mâncare pentru toată lumea la garaj, mai ales de sărbători.... Dar se simte că ei nu sunt împăcați cu ideea.

Nu e altfel nici în rândul șoferilor din Vest. Să o ferească Dumnezeu pe una de-a lor să aibă dificultăți în a băga remorca la rampă (cea mai grea manevră). Nu ar ajuta-o sub nici o formă... Pe principiul "dacă te-ai făcut șofer de tir, trebuie să le faci pe toate"! Și o lasă să se chinuie, iar daca pot îi și îngreunează manevra. Și apoi sfârșesc tot ei prin a se supăra când doamna reușește.

Sunt multe povești de spus... despre mine, despre femeile din acest domeniu... Există femei care au venit alături de soții lor doar pentru plimbare. Au permisul, dar se urcă foarte rar la volan, nu se dau jos la birouri. Nu fac altceva decât bucătărie și șezutul de rigoare în familie.. Nu le înțeleg, dar asta e altă poveste.”


După aceste frânturi de viață, grațioase sau nu, i-am propus Monicăi să trecem la subiecte la fel de grele și de actuale, dar din sferă diferită: cele legate de viitorul acestei meserii în Europa după furtuna stârnită vara aceasta de votul european privind controversatul pachet de mobilitate. Un pachet legislativ care a evidențiat clar diferențele dintre Est și Vest. Care a adus în prim plan inegalitățile salariale și condițiile de muncă dificile pentru această categorie. Iar Monica știe foarte bine care sunt problemele în cele mai mici și mai ascunse detalii ale lor:

”Pentru a vorbi despre pachetul de mobilitate trebuie să îți fac o prezentare a situațiilor. "E" mai multe... Și din cauza aceasta situația pare complicată. Dar nu e.

Există mai multe categorii de șoferi din estul Europei, mă voi referi aici doar la români deocamdată, pentru că situația lor o cunosc foarte bine.

Sunt șoferii care au venit și s-au angajat la firme din vest înainte de 2007, înainte de aderarea la Uniunea Europeană. Lor le-a fost greu. Ei au trebuit să-și dovedească priceperea și să muncească dublu pentru bani mult mai puțini decât colegii lor, vesticii. Dar au reușit. Acum au vechime, au salariul egal cu cel al vesticilor, și-au adus și familiile. Și tot ei i-au adus și pe ceilalți: șoferi și apoi firme întregi din România. Acești șoferi nu mai pot fi numiți ”estici”, au cetățenie deja. Dar în cadrul companiilor unde lucrează tot "românul" sau "polonezul" li se spune. Nu sunt de-ai lor și nu vor fi niciodată. Vor munci întotdeauna mai mult și, mai ales, vor fi precauți să nu facă greșeli care altora le sunt trecute cu vederea.

După 2007 firmele din Franța și din Belgia au început să angajeze șoferi est-europeni prin intermediul altor firme din Romania. Deși lucrai la firma belgiană, contractul de muncă era și este pe România. Cu salariul minim pe economie și diurna de minim 35 euro. Nu cred că mai ia cineva 35 de euro, diurnele sunt acum undeva între 60 și 80 de euro pe zi.

Așadar până acum, la o perioadă decentă de 40 de zile de detașare, cu o pauză de două/trei săptămâni acasă, se câștigă undeva la 1.700 de euro pe lună. Pentru români sunt bani frumoși pe care nu ii fac in țară.

Mai există categoria din care fac parte și eu, aceea a ”tracționiștilor”!

Adică firma din Romania pune la dispoziție capul tractor împreună cu șoferul/ șoferii, iar firma din Vest are doar remorcile și contractele de transport (încărcările). Cel mai avantajos tip de contract pentru firma occidentală, care nu are cheltuieli cu șoferii, combustibilul, etc.

În acest caz, compania vestică ( vorbim aici de firme mari, serioase, ok) plătește firmei din Romania un preț pe km efectuat, astfel încât acesta să acopere toate cheltuielile plus profitul. Acum intervine problema firmelor din Romania, care, de cele mai multe ori, aleg ca profitul sa fie rotunjit, reducând cheltuielile: adică diurne mai mici, întreținerea camioanelor deficitară, fără parcări plătite, fără hotel, etc. Se economisesc bani buni. E treaba lor, dar aceste firme nu rezistă mult deoarece rămân constant fără șoferi. Ei pleacă acolo unde li se oferă toate condițiile.

Treaba stă la fel în toate țările din Est. Cu cât mergi mai înspre Est, e din ce in ce mai rău. De exemplu, sunt firme din Romania care angajează moldoveni din Republica Moldova cărora le dau 35 de euro diurnă, doar pentru că în Moldova 35 de euro valorează cât 60 in România.

Bun... Așadar firmele din Vest nu au inițiat această discuție europeană privind etica profesională pentru că nu le-ar fi bine. Sau sindicatele pentru că le-ar interesa condițiile de muncă sau banii pe care ii iau șoferii fie ei vestici sau estici.

Statele din Vest au un deficit de șoferi profesioniști pe care nu îl vor putea acoperi nici cu tot Estul reunit și strămutat cu acte în Occident. Populația este îmbătrânită, cei tineri nu aleg această meserie, iar celor care o aleg le este foarte greu, mai ales la început, deoarece obținerea permisului și a atestatelor este foarte scumpă: între 5.000 și 7.000 de euro în Vest față de 1.000 de euro în România.

Mai este un aspect: impozitele pe salarii, banii la buget, ar fi bine să rămână în statul unde activează compania. Și atunci inventăm pachetul de mobilitate. Care e ok din toate punctele de vedere. Sunt de acord cu toate prevederile, doar că ele sunt imposibil de aplicat.

Și sunt discriminatorii. Profund discriminatorii.

Se aplică deja reglementarea privind perioada de detașare de maximum patru săptămâni. Am inceput sa mergem acasă o dată la patru săptămâni.

E greu. Disconfort, oboseală, drum lung dacă mergi cu mașina, scump dacă alegi avionul.

Noi, și nu suntem singurii, vom alege să ne facem o rezidență undeva în Vest pentru a nu mai merge atât de des in România. Doar că din cauza cheltuilor mai mari și având deja rezidență, șoferii vor prefera să se angajeze direct la firma vestică, pe salariul de acolo.

Până la sfârșitul anului o sa migreze astfel mii de șoferi.

Și iată că vesticii își văd astfel problema forței de muncă începând să se rezolve.

Există desigur și posibilitatea ca firmele din Est să își strămute firma în Occident (din nou o problemă rezolvată pentru vestici, cea a taxelor care rămân în țara lor), dar acest lucru presupune cheltuieli inițiale mari.

Așa cum îi știu eu pe patronii din Romania, foarte puțini vor fi cei care vor scoate bani din buzunar pentru a face lucrul acesta. Își vor alege alt domeniu de activitate sau vor închide firmele.

Oricum camioanele, majoritatea, sunt în leasing operațional. Adică ei plătesc o chirie pe camion și le pot returna firmelor de leasing oricând, fără pierderi!

Nu are sens să discutăm despre prevederea cu aducerea camioanelor în țară o data la 8 săptămâni (aplicabilă din 2022). E extrem de aberantă și imposibil de realizat.

Aceasta este și singura șansă a celor care au atacat pachetul de mobilitate. Doar asta pot să schimbe.”


Monica se simte pe autostrăzile din Vest ca la ea acasă. Le cunoaște fiecare denivelare. Poate spune cu precizie de centimetru unde s-a asfaltat în ultimele luni de zile:

”Sunt mai tot timpul în zona Benelux. Avem garajul la Luxemburg. Cursele, mai ales cele spre Anglia, tranzitează Belgia. Cunosc pe de rost ringul Bruxellesului aglomerat zi și noapte. Mergem în Olanda săptămânal. Din cele trei țărișoare, Olanda stă cel mai bine la capitolul drumuri, organizare, parcări. Apoi e Luxemburgul.

Belgia, deși cu potențial și pitorească, are lacune mari și drumuri mult mai proaste decât în celelalte țări din Vest. Păcat.”

În privința relațiilor dintre șoferii vestici și cei estici, ea spune că nu sunt probleme. Deși articolul de la care a pornit ideea acestui interviu tocmai asta sublinia: că vesticii le cam poartă pică esticilor pe care îi acuză că acceptă să lucreze în condiții mizere pe bani puțini, și implicit le fură lor munca:

”Nu există un conflict între șoferii din Est și cei din Vest. Coabităm normal, frumos, în general. În particular, există, ca peste tot, excepții. Există șoferi estici care nu vor să respecte reguli de bază, nu vor să învețe nici măcar să salute în altă limbă. Dar există și șoferi vestici care consideră că urinatul pe trotuar în parcare, în plină zi, este un drept care li se cuvine. Există șoferi, belgieni mai ales, care țin să știe toată lumea că ei sunt belgieni și atunci își scriu pe geamurile camioanelor "Belgian driver".

Muncitul pe bani mai puțini este o realitate, dar e una pe care o alegi. Nu te obligă nimeni să muncești pe bani puțini pentru un patron român, când poți alege să muncești direct la firma din Vest.

Le place tuturor să se victimizeze și sunt mulți jurnaliști care chiar cred legendele acestea.

O firmă serioasă, și există multe chiar în România, își plătește șoferul, îi decontează costul parcărilor și pe cele cu cazarea la hotel. Există mulți care nu o fac, dar, din nou, e strict alegerea șoferului pentru ce fel de patron lucrează.

De asemenea, nu există un conflict între autoritățile din Vest și șoferii din Est.

Nu te oprește nimeni atâta timp cât respecți regulile. Iar în ceea ce privește controalele din parcări... Da, există controale în parcări, dar ele nu sunt abuzive. Țin de respectarea legilor. Îți blochează camionul dacă ai consumat alcool - și se consumă mult! - până când consideră polițistul că ești apt pentru condus. Ești amendat dacă la pauza de 45 de ore ești în cabină și nu ai un booking la vreun hotel din apropiere.

Nu are nimeni, nimic, cu românii sau polonezii, lituanienii, etc. în măsura în care se respectă regulile și există un comportament decent.

Am văzut nemți si flamanzi (belgieni și olandezi) în parcări din Anglia, deci departe de casa lor, atât de beți încât nu se mai puteau urca în cabina camionului.”


Odihna în cabină vs. odihna la hotel. Un alt argument al legislatorilor care au intervenit în reglementarea orelor de odihnă pentru șoferii de camion. Au existat reportaje inclusiv în presa din Belgia cu autorități care descind în parcări și îi obligă pe șoferii de tir să meargă la hotel. Monica este tranșantă și din acest punct de vedere:

”Odihna în cabina e suficientă atâta timp cât te odihnești. Dacă din cele 24 de ore alegi, să zicem, să bei 18, atunci nu mai e odihnă. Fie ea în cabină sau la hotel.

Problema cu hotelurile, așa cum există ele acum în infrastructura vestică, este că sunt foarte rare cele care au locuri să parchezi camionul și să urci in camera ta. Camionul trebuie supravegheat și pornit o dată la 24 de ore. Pe Europa, doar Anglia are astfel de parcări.

Mai sunt câteva în Germania, dar foarte rare.

Modelul ar trebui să fie cel american cu moteluri în parcări mari, restaurante, șamd.

Și este ipocrit și discriminatoriu să obligi firmele de transport să cazeze șoferii la hotel, în condițiile în care nu există infrastructura necesară. Comisia Europeană va face publică o evaluare privind parcările și facilitățile pentru camioane abia la finalul anului 2024.

În momentul de față parcările sunt atât de puține și atât de neîncăpătoare...

În Germania, de exemplu, dacă trebuie să intri in pauza de 9/11 ore după ora 17:00, e o adevărată aventură sa găsești loc chiar și într-o parcare cu plată.

Nu e mai bine nici pe Belgia. Iar in Belgia parcările simple, fără stație peco, nu îți oferă nici o condiție (lumina, grup sanitar, siguranță). Cu toate acestea sunt pline seara de camioane ai căror șoferi trebuie în 9 ore să mănânce, să doarmă, să se spele, la marginea autostrăzii!”


Monica Petcu este de părere că salarizarea unitară pentru toți șoferii indiferent că vin din Estul sau Vestul Europei este utopică:

”Nu cred că va fi posibil. Nu a fost în alte domenii. Până la urmă tot de șofer va depinde unde alege să muncească. Deocamdată românilor le convine să câștige euro, chiar și doar 2.000, și să cheltuie lei. Deci nu vor face toți pasul de a se muta în Vest.

În ceea ce ne privește, noi vom face acest pas și pentru că vreau ca munca mea sa fie apreciată și salarizată ca atare, ca în Vest. Ne asumăm această mișcare cu toate cheltuielile pe care le implică: chirie în euro, asigurări mai mari, etc.”

Am discutat și despre anunțul mai multor state estice de a duce acest dosar în fața Curții Europene de Justiție. Monica nu crede că sunt prea multe șanse de a câștiga în fața statelor membre vechi care au impus această legislație.

”Dacă e să cred că există vreo șansă, mă gândesc că s-ar putea câștiga amânarea aplicării noilor directive până la sfârșitul lui 2024 când Comisia Europeană trebuie să prezinte acel raport cu infrastructura din parcări. Pentru că realmente doar atunci vor fi aplicabile toate prevederile din acest pachet de mobilitate.

Pe de altă parte, esticii protestează, da, dar cei mai mulți o fac doar declarativ. Până acum doar lituanienii ( Girteka, Hegelman) care au mii de mașini în Vest au făcut ceva concret juridic. Dar per ansamblul pachetului de mobilitate, nu au nici o șansă! Dacă atacă o parte din prevederi, poate...

Oricum lituanienii au ales o casă de avocatură din Belgia, din câte știu, să iî reprezinte. Tare, nu?”

Și încheind într-un ton optimist:

”Rezumând, sunt mulțumită de ceea ce fac acum. Se poate și mai bine dar nu fără sacrificii pe care fiecare dintre noi alegem sau nu să le facem. Transportul rutier de mărfuri e un domeniu care nici nu a ajuns încă la nivelul maxim de dezvoltare și exploatare, iar discuții și mai ales nemulțumiri vor mai exista atât timp cât este ceva de câștigat din acest lucru.

Suntem o comunitate cu bune și cu rele. În care cele bune te țin pe linia de plutire, iar cele rele sunt de nedorit pentru că orice greșeală în trafic poate fi, de cele mai multe, ori fatală.

Este lipsă de șoferi peste tot. Cine vrea să muncească – că e din Vest sau Est - își va găsi.

Oricum cei din Vest vor fi mai.... răsfățați... așa cum sunt și acum.

Noi ne vom stabili la Luxemburg din decembrie, cu contract acolo. La firma la care vom lucra șoferii sunt așa: spanioli, portughezi, câțiva nemți și români. Au același tratament și salariu de bază.



ziaruldebelgia.be 2020 © Toate drepturile rezervate.