• Dana Cotoară

Adela Sandu: ”Am avut Covid-19 în martie. După șase luni încă mă lupt cu astmul și tahicardia!”

Adela Sandu este o tânără extrem de activă cu o viață socială bogată. O persoană informată care lucrează într-un mediu multicultural. A avut ghinionul, însă, să se îmbolnăvească grav la început de martie, cu exact o săptămână înainte ca Belgia să decidă izolarea populației. A trăit cu incertitudinea unui diagnostic luni de zile, lovindu-se mereu de încăpățânarea medicilor belgieni care, deși afirmau că are Covid-19, refuzau să o testeze. Pentru că era tânără, pentru că nu erau suficiente teste – Belgia testa în medie 2.000 de oameni pe zi - că nu avea toate simptomele bolii, adică nu avea febră mare și nu tușea aproape deloc. Povestea ei pare desprinsă dintr-un scenariu de groază care, în final, are un deznodământ relativ fericit. Adela a descoperit după un test serologic că avea anticorpi Covid-19 - deci a fost evident bolnavă. Așteaptă rezultatul unui al doilea test pentru a vedea dacă mai are anticorpi. Deși au trecut șase luni de la momentul zero, colindă încă prin cabinete de specialiști, iar starea ei de sănătate merge, încet dar sigur, spre bine.





Vă propun să citiți până la capăt acest interviu care descrie povestea unui om care a trăit coșmarul Covid-19.


Am întrebat-o pe Adela când și-a dat seama că ar putea să fie bolnavă?


Totul a început într-o zi de marți, 10 martie. Mă simțeam excelent, când brusc, în a doua parte a dimineții am început să am o senzație foarte puternică de uscăciune și usturime în gât. Era un pic mai intensă decât obișnuitul roșu’n gât și mi-a dat de gândit. După-amiaza deja am făcut o ușoară febră, aproape de 38 (37.9) așa că mi-am sunat doctorul de familie. Șefa mi-a spus să plec acasă, iar dna doctor m-a programat pentru o vizită chiar urmatoarea zi. După consult mi-a spus să rămân acasă și să mă izolez atâta vreme cât aceste simptome de “răceală” persistă. Nu erau teste suficiente la vremea aceea, autoritățile doar ce se dezmeticeau – se întampla fix cu o săptămână înainte ca toata țara (Belgia) să intre în carantină.


Cum a decurs răceala și ce te-a făcut să crezi că ar putea fi vorba de o boală mult mai serioasă decât o simplă răceală. Când ai început să bănuiești că ar putea fi vorba de Covid-19?


Simptomele serioase au venit în a doua săptamână (ziua a 8-a mai exact). Însă au fost precedate de alte reacții mai ușoare în intensitate – ceea ce cred că e important de menționat. Ca o paranteză, din ce mi-am dat eu seama ulterior, după ce am vorbit și cu prieteni care au avut virusul sau din mărturiile altor oameni din grupul de sprijin din care fac parte, simptomele serioase nu prea apar brusc. Dacă ai ceva simptome ușoare în primele 7 zile, există un risc ca ele să se agraveze în al doilea val (undeva în zilele 8-15). Eu la început nu m-am încadrat în categoria celor trei simptome principale – tuse, febră și respirație greoaie. Tuse n-am avut aproape deloc în toata perioada în care am fost bolnavă, iar febra a fost și ea mică (între 37.5-38). În schimb în prima săptămână am avut multe probleme digestive. Am vomitat de câteva ori și am făcut diaree. De asemenea, am început să simt o presiune foarte puternică în piept, transpiram (mai ales în zona toracelui) și aveam frisoane. Mi-aduc aminte și acum, probabil, momentul cel mai înfricoșător. Era miercuri noaptea, în jurul orei 23.00 când dintr-o dată am simtit că mă sufoc. Pur și simplu nu aveam aer să respir. M-am panicat. Dar doar pentru câteva minute. Practic de câtiva ani mindfulness (sunt un fel de exerciții de respirație care te ajută să gestionezi momentele de stres și anxietate) așa că mi-am venit în fire și am început să mă concetrez pe soluții. Medicul de familie îmi prescrisese o tinctură de eucalipt, așa că am facut un inhalant. Ușor, ușor, mi-am revenit, dar spaima n-a trecut. Am reușit să adorm, dar numai pentru două ore. M-am trezit într-o băltoacă – nu exagerez – eram udă leoarcă, a trebuit să schimb nu doar pijamalele, dar și tot patul. Ce m-a frapat însă e că, pentru câteva minute, efectiv nu știam de mine – unde sunt, de ce am părul ud, ce mi se întâmplă, cine sunt… Mai târziu am aflat că asta e unul din semnele lipsei de oxigen. Mi-am sunat doctorul în dimineața următoare și m-a trimis în urgență la Saint-Luc (unul din spitalele mari ale Bruxellesului). Nu au vrut să-mi facă test. Eram tânără, nu aveam alte afecțiuni, iar prin faptul că nu aveam simptomele principale – febră mare și tuse – nu eram considerată caz grav. M-au primit, însă, și mi-au facut un test de sânge să-mi verifice nivelul de oxigen. Mi-au spus că cel mai probabil am Covid-19, dar nu mă pot interna. Să revin dacă situația se agravează.


Ce s-a întâmplat mai departe, s-a agravat sau nu situația?


Am chemat salvarea duminică seara, la 5 zile după ce am avut primul episod de dispnee (senzația de sufocare). Au urmat și altele după acest moment. Practic toată săptămâna aceea am respirat cu foarte mare greutate, nu puteam nici măcar sta întinsă în pat și aveam de cel puțin două ori pe zi momente în care simțeam efectiv că mă sufoc. În seara aceea, însă, senzația a fost mult mai puternică. Aveam și un oximetru (un dispozitiv ce masoară saturația de oxigen) și nivelul oscila între 83-85 – foarte jos (în general de la 90 ar cam trebui să primești oxigen). Mi-am luat inima-n dinți și am sunat salvarea. A fost pentru prima dată în viață când am apelat la serviciile de urgență, fiind și într-o țară străină. A trebuit să conving operatoarea să trimită pe cineva – ambulanța a ajuns după vreo 30-40 de minute. Dar ambulanțierii au fost extrem de amabili și de umani și încercau să mă asigure că totul o sa fie bine. În totală antiteză cu abordarea doctorului care m-a “consultat”. Nu știu dacă din cauză că era duminică seara și n-avea chef de muncă, dar pur și simplu a refuzat să mă testeze sau să-mi facă o radiografie la plămâni, deși eu puteam să aud fără stetoscop vâjâitul când respiram. Și mi-a spus nonșalant că sufăr de anxietate și că am avut un atac de panică. Ba mi-a prescris și antidepresive. Acum râd când îmi amintesc, dar la momentul acela am fost foarte necăjită.


Peripețiile de după diagnosticul de anxietate?


Uff, de unde să încep ? O prietenă mi-a recomandat un alt doctor generalist pentru că doctorița mea de familie a luat aminte la raportul doctorului de gardă din urgență și mi-a prescris « fleurs de bach » pentru « sérénité ». Noul doctor m-a primit în consultație și mi-a prescris o doză minimă de antibiotice (pentru o eventuală infecție secundară) si două tipuri de inhalatoare folosite de astmatici. A fost un punct de cotitură, pentru că, pentru prima dată după săptămâni întregi, nu mă mai duceam noaptea la culcare cu teama că o sa mă sufoc (nu că aș fi reușit să dorm prea mult). A fost un tratament eficient pentru câteva săptămâni. Începusem să mă simt mai bine, când, după vreo 4-5 săptămâni de la primele simptome, a început să-mi bată inima foarte puternic. Pulsul îmi ajungea undeva la 120-130 în stare de repaos sau când dormeam și undeva la 150-160 dacă făceam orice activitate minoră, gen să-mi schimb hainele sau să-mi pregătesc un ceai. Aveam dureri foarte mari în piept și în spate, în zona toracică și iar incepusem să respir greu. Așa că am sunat iar doctorul și m-am dus din nou la urgență. Asta se întâmpla prin aprilie, chiar înainte de Paște, iar atunci, abordarea medicilor (și a autorităților) se schimbase la 180°. Începuse să se testeze masiv, indiferent de gravitatea simptomelor sau dacă făceai sau nu parte dintr-o categorie de risc. M-au testat pentru Covid-19, deși îmi venea să le zic “nu vă deranjati, au trecut 6 săptămâni, cu siguranță o să iasă negativ”. A ieșit negativ! Din fericire au ieșit negative și testele pentru embolie pulmonară și cheaguri de sânge. Radiografia la plămani, deși a fost ok, a evidențiat niște cicatrici albe, semn de suferință recentă. Mi-au spus că n-au ce să-mi facă, dar dacă nu mă simt mai bine în două săptămâni, să merg la specialiști – cardiolog și pneumolog. Ceea ce am și facut exact două săptămâni mai târziu. La cardiologie au constatat că am avut o inflamație la nivelul mușchiului inimii și m-au diagnosticat cu tahicardie. Mi-au dat un tratament. La pneumologie am fost diagnosticată cu astm. Inhalatoarele au devenit prietenele mele cele mai bune. Tratamentul pentru inimă a ajutat mult – ritmul a început să scadă, la fel și durerile și parcă nici respirația nu mai era așa greoaie tot timpul. Nivelul de inflamație din corp era însă foarte ridicat, așa că am început un regim alimentar și fizic serios. În general mănânc foarte sănătos, dar acum m-am concentrat pe alimente care aveau proprietăți anti-inflamatoare (gen fructe, legume), am eliminat dulciurile, brânzeturile, carnea, alcoolul. Am început cu exerciții de respirație și cardio, iar pe la jumătatea lui iunie am reînceput să «alerg» - 600 de metri în prima zi (n.r. râde) - și reușeam să merg 10-15 minute fără să mă opresc să trag aer în piept.


Cum ești acum? Mai ai sechele după atâtea luni de suferință?


Acum sunt binișor. Au trecut 6 luni, dar tahicardia și astmul sunt încă prezente. Pot să alerg 3 km fără să mă opresc... Între timp a trebuit să fac și un RMN cerebral pentru că am probleme de concetrare, cu memoria de scurtă durată și cu automatismele. Din fericire nu e nimic grav, dar medicii au putut observa o inflamație și la creier. Merg in continuare regulat la doctor pentru că nivelul de inflamație în corp este încă foarte ridicat și doctorii încearcă să afle de ce. Încă obosesc foarte repede, iar, în general, la ora 21.00 sunt deja adormită. Câteodată mă culc odată cu găinile de la 20.00. (n.r. râde din nou)

Dar nu mă pot plânge. Sunt extrem de recunoscătoare că, în ciuda tuturor dificultăților, azi sunt pe picioarele mele. Fac parte dintr-un grup de sprijin online și am cunoscut oameni care după șase luni sunt încă extrem de neputincioși. Și mă bucur că am reușit să depașesc această fază.


Ce sfaturi le dai oamenilor? Atât celor sceptici care cred că Covid-19 nu există, cât și celor care cred că boala este serioasă și trebuie tratată ca atare?


În primul rând – virusul este real! Există! Și pentru mulți nu e doar o răceală. Am zile în care până și eu am impresia că am trăit momente ireale, dar de fapt ele chiar s-au întamplat.

În al doilea rând, dar la fel de important – suntem responsabili nu doar pentru viețile noastre, dar mai ales pentru cei din jur. Este adevărat că cei mai mulți nu sunt afectați grav de acest virus și știm deja că cei de vârste înaintate sau cei cu alte afecțiuni reprezintă categorii de risc. Dar sunt mulți în categoria mea de vârstă, cei “tineri și neliniștiți”, care s-au confruntat cu simptome grave și care poate au și murit. Nu se știe încă de ce unii sunt afectați, iar alții nu. Este o loterie și din punctul meu de vedere, de fapt, din acest motiv acest virus este periculos. Și de aceea eu am o rezervă în privința așa numitei “imunități de turmă”. Cu siguranță o vom atinge la un moment dat, dar cu ce preț?

Sunt un mare susținător al măsurilor de igienă și al măștii. Deși personal, mai ales din cauza astmului, nu mi-e ușor mereu să o port. Si, deși testul serologic a arătat că am dezvoltat o imunitate la Covid-19, asta nu mă împiedică, din păcate, să contractez virusul din nou și să îl răspândesc mai departe. Aștept acum rezultatele unui al doilea test serologic pentru a vedea dacă după șase luni mai am încă anticorpi.

Nu cred că trebuie să exagerăm și să purtăm masca în situații inutile – gen ești singur pe stradă – dar sunt situații în care această măsură este necesară. Și repet, nu doar pentru noi, dar și pentru cei din jurul nostru.

Nu în ultimul rând, mergeți cu încredere la doctor. Izolați-vă dacă aveți simptome sau dacă ați avut contact cu cineva suspect. Vorbim de câteva zile din viața noastră. Chiar nu cred că e un efort așa de mare. Cu un pic de resposabilitate, fiecare poate contribui puțin la bunăstarea de sine și a celor din jur. Și când tragem linie, asta cred că de fapt contează cel mai mult.


Cât de importantă e informarea corectă din surse oficiale?


Extrem de importantă. Este adevarat că și autoritățile peste tot au gafat, dar trebuie să ne gândim că oamenii ăștia (pe care tot noi îi votăm) ascultă și ei de niște experți care și-au dedicat viața studiului acestor situații și care prin muncă titanică încearcă nu doar să găsească soluții și tratamente, dar și să prevină și să salveze cât mai multe vieți. Cred că merită să facem un efort să ne închidem urechile la informații de senzație – oricât de delicioase ar părea - și să ne concentrăm eforturile pe ceea ce are sens, este logic și, cel mai important, salvează vieți. Cum am mai spus, o parte din soluție ține de fiecare dintre noi.


Acum, în faza în care suntem, crezi că situația ta ar fi alta? Ce s-a schimbat în atitudinea medicilor?


Da, absolut. Cred că dacă m-aș fi îmbolnăvit acum, sunt șanse destul de mari să nu fi dezvoltat niciuna din afecțiunile cu care mă confrunt azi. Cred că dacă aș fi fost spitalizată chiar și pentru câteva zile, atunci la început, daca aș fi primit oxigen, medicamente pentru inflamație etc, în loc de uleiuri esențiale și tincturi de eucalipt sau flori de bach (încă habar n-am ce e asta), situația ar fi fost alta. Cred că azi se știe mult mai mult, suficient de mult încât să facă o diferență în viața pacienților care suferă de pe urma acestui virus.

Cum spuneam mai devreme, atitudinea doctorilor s-a schimbat foarte mult. Am o vorbă zilele astea, BC (before corona) si AC (after corona). În general, sunt foarte mulțumită de sistemul medical din Belgia – până în martie, în BC, nu m-am confruntat niciodată cu o situație în care să mi se nege accesul la serviciile medicale în țara asta. Și toate interacțiunile pe care le-am avut au fost pozitive. Dar acum, în AC, parcă e ceva ce nu era înainte. O privire mai gingașă și plină de compasiune, mai multă răbdare în a asculta pacientul, mai multă înțelegere și parcă și o dorință mai mare să găsească soluțiile necesare. Înainte eram un pic intimidată de doctori, acum îi găsesc mai prietenoși. Chiar încurajez oamenii să meargă la doctor dacă e nevoie.


Cum stă Belgia la capitolul spitale Covid-19?


Pufff, foarte bine. Încă de la început s-au organizat extrem de bine – o zic din perspectiva pacientului. Toate spitalele au organizat zone speciale pentru Covid – un fel de mini-spital dotat cu de toate – de la partea de recepție până la aparatura specială, gen computer tomograf. Toate separate de spitalul principal, unde merg oamenii pentru alte afecțiuni decat Covid-19. Chiar și pentru zona de urgență au folosit corturi și zonele de parcare, astfel încât oamenii care veneau pentru alte afecțiuni să nu aibă contact cu cei suspecți de Covid-19. Ceea ce este logic, dacă stai să te gândești și nu pot înțelege de ce în România nu s-a putut adopta măcar cât de cât strategia asta... Ai scris la un moment dat un articol în care autoritățile și medicii îndemnau oamenii să meargă la spital dacă au nevoie – și chiar încurajez cititorii să facă acest lucru fără teamă.

Adela face parte dintr-o categorie de pacienți neglijată de medici la debutul epidemiei, dar despre care au tras un semnal de alarmă în iunie medicii belgieni și olandezi.


Potrivit unui studiu realizat de Universitățile din Hasselt și din Maastricht și de Neederlandse Longfonds, 9 din 10 pacienți intervievați spuneau atunci că au sechele serioase și la trei luni după ce s-au vindecat de Covid-19. Este vorba de pacienți care au avut simptome ușoare spre serioase, dar care nu au fost internați în spital și nici nu au primit vreun tratament. Studiul arăta că activitățile cotidiene simple le creau dificultăți. 65% se temeau că nu se vor mai recupera complet niciodată. La trei luni după ce făcuseră o formă ușoară sau moderată de Covid-19, 65% dintre bolnavi estimau că starea lor de sănătate era încă precară și chiar grav afectată pentru 27% dintre ei. Doar 7% spuneau că s-au recuperat complet după maladie. 83% dintre respondenți afirmau că aveau o stare bună de sănătate înainte de a se infecta cu SARS-CoV-2.


“Acest studiu arată că îmbolnăvirea în urma infectării cu noul coronavirus poate avea efecte pe termen lung asupra sănătății. 7 din 10 persoane au probleme locomotorii”, afirmau în iunie profesorii Martijn Spruit și Chris Burtin. “Rezultatele sunt surprinzătoare mai ales că vorbim de oameni care nu au fost niciodată spitalizați”, mai afirmau ei citați de La Libre. Mai mult de 50% din bolnavi nu au fost monitorizați medical și erau foarte nemulțumiți din această cauză. Specialiștii avertizau la momentul respectiv asupra riscului de a fi lăsați să se descurce pe cont propriu.

În Flandra, cercetătorii au intervievat 214 persoane bolnave de Covid-19 care nu au fost spitalizate. Sondajul realizat în Țările de Jos pe 1.600 de bolnavi avea rezultate asemănătoare.

ziaruldebelgia.be 2020 © Toate drepturile rezervate.